Astăzi lecturând o lucrare a psihologului clinician Marie Haddou am găsit o ipoteză draguță ce explică acest fenomen. Citez: ”În ciuda evoluției a statutului lor, multe femei sunt încă educate prin raportarea la o imagine ”feministă”: să fie în slujba celorlalți, să nu aibă opinie proprie, să-şi ascundă sentimentele, să lase luarea deciziilor pe seama celuilalt, să cocoloşească pe toată lumea, mai puţin pe ea. Când are loc o discuţie, de multe ori femeile cred că  nu trebuie să intervină sau să-i întrerupă pe ceilalţi. Deseori ele încearcă să obţină un consens sau, dacă îşi spun cumva părerea, aceasta va fi evident părerea grupului, şi nu pentru că sunt de acord cu ea, ci pentru că este lipsit de ”feminitate”  să intri în vorbă sau să exprimi o opinie divergentă. educate să pună pe prim plan familia şi prietenii, multe femei îşi neagă sitematic nevoile şi dorinţele.

În ciuda unor progrese sociale semnificative, stereotipurile sunt foarte rezistente. O soţie ”ideală” este sinonimă cu devotamentul şi generozitatea. În acelaşi mod, o mamă ”ideală” va uita de ea în beneficiul copiilor şi a soţului. În sfârșit, feminitatea ”ideală” presupune întotdeauna aprobare, docilitate sau chiar supunere. Până şi în marile instituţii şi universităţi, acolo unde unele femei se pregătesc pentru exercitarea puterii, mai funcţionează încă, subtil întreţinută, o anumită dorinţă de a se conforma modelelor trecutului. Nu este, evident, nimic rău în faptul când femeile joacă uneori, în familie sau la serviciu, rolul unui suporter de echipă, însă când această tendinţă ajunge să fie un permanent sacrificiu sau să acapareze toate forţele existenţei, se instalează pe termen lung frustrarea şi suferinţa.” Deşi nu suntem scutiţi nici unul dintre noi de frustrare şi perturbarea confortului psihic a unui NU refulat.

Îmi mai amintesc că o bună prietenă şi colegă de organizație afirma că nu-i place să iasă la proteste şi se simte inconfortabil. Dacă mă analizez bine, regăsesc aceste sentimente şi la mine. Poate e cazul să meditez la ipoteza înaintată de Haddou?

Am învăţat o lecţie de maturitate din această discuţie, voi creea o relaţie care este confortabilă pentru mine şi partenerul meu şi voi stabili de la început dacă această relaţie ne va sufoca, ne va face să ne simţim penibil, va fi mai bine să punem punct. Nu e cazul să ne lamentăm, să ne aducem reproşuri inutile, timpul costă prea scump pentru a fi irosit pe inutilităţi.

Punctajul care se acordă pentru fiecare item variază între 1 şi 4 puncte. Scorul final se obţine prin însumarea punctelor obţinute la cei 10 itemi. Punctajul minim obţinut este de 10, ceea ce semnifică o stimă de sine foarte scăzută, iar punctajul maxim este de 40, ceea ce semnifică o stimă de sine foarte ridicată.

Scala Rosenberg

Pentru a citi investigatia in intregime fa clic aici

17 martie 2010

Reporterul ŞSAJ: Parascovia, care este obiectivul central al acestui proiect?
Parascovia Topada: Să înveţe tinerii să-şi cunoască drepturile, să identifice cazuri de încălcare a drepturilor lor şi să poată monotoriza aceste încălcări ca să sesizeze autorităţile sau persoanele competente, părinţii, profesorii că a fost încălcat un anumit drept al lor.

Reporterul ŞSAJ: Este un proiect naţional sau internaţional?
Parascovia Topada: Este un proiect naţional dar sponsorizat de organizaţii internaţionale. Ne susţin financiar European Youth Foundation, Envie d Agir, Region Bourgogne, Asociaţia Amis sans Frontiers.

Reporterul ŞSAJ: Care este grupul ţintă al acetui proiect?
Parascovia Topada: Este un proiect orientat spre copiii încadraţi între 8-10 ani şi din a doua categorie sunt copiii care au vîrsta cuprinsă între 12-13 ani, copiii claselor a treia, a patra şi a şaptea.

Reporterul ŞSAJ: Unde urmează să aibă loc aceste traininguri?
Parascovia Topada: Aceste traininguri vor avea loc în 20 de raioane din toate regiunile Moldovei, inclusiv Găgăuzia şi Transnistria, vom selecta şi grupe de clase unde sunt romi, ucrainieni, inclusiv şi o şcoala internat din Drochia. Acest proiect a fost gîndit ca să ajungă în localităţile unde alte proiecte nu ajung, poate o să ne fie greu să lucrăm cu aceste localităţi pentru că şi profesorii sunt mai rigizi, nu atît de receptivi, şi directorii mai speriaţi deoarece nu ştiu ce-i un proiect şi de ce anume la ei în localitate am ales să realizăm proiectul. Ca regulă directorii întreabă: dar ce vom avea noi din asta? Sunt prea puţin preocupaţi de aspectele intelectuale, sunt prea puţin interesaţi ca copiii să-şi cunoască drepturile. Nu este uşor dar aste posibil de implimentat acest proiect

Reporterul ŞSAJ: Pentru cît timp este preconizat acest proiect?
Parascovia Topada: Trainingurile urmează să aibă loc începînd cu luna octombrie pînă în luna aprilie, o preioadă de şase luni.

Reporterul ŞSAJ: Cine sunt trainerii proiectului şi cum au fost selectaţi aceştia?
Parascovia Topada: Sunt 11 traineri, 10 au fost instruiţi ca fiind traineri iar unul ca fiind cameraman care va documenta activităţileceluilalt trainer. Selecţia trainerilor s-a făcut în baza dorinţei şi experienţei în domeniul drepturilor omului. Ţin să menţionez că majoritatea trainerilor au studii in psihologie care au deja experienţă în lucru cu copiii. Mai avem şi traineri cu studii în politologie care sunt implicaţi activ în domeniul ONG.

Reporterul ŞSAJ: Cine sunt iniţiatorii acestui proiect?
Parascovia Topada: Am făcut citeva traininguri similare în Chişinau şi colega mea din Franţa, Florance Secula, văzînd cît sunt ele de interesante şi utile copiilor, observînd că copiii nu-şi cunosc drepturile şi la şcoala lipseşte acea cultura educaţională, a hotărît că putem să scriem un proiect cu finanţare din Franţa, pentru a continua acest proiect în localităţile rurale, să nu rămînă doar în Chişinău deaorece in capitală tinerii îşi mai cunosc drepturile pe cînd în zonele rurale situaţia este mai dificilă.

Reporterul ŞSAJ: Ce aşteptări aveţi de la aceste traininguri?
Parascovia Topada: Vrem copii mai dezinhibaţi, copii care să-şi cunoască drepturile, să sesizeze încălcarea acestora, să prevină alte fenomene problematice cum sunt violenţa în familie, traficul de fiinţe umane, delicvenţa juvenilă, etc.

Interviu realizat de Spînachi Elena

Reprezentante ”Hyde-Park”, au vorbit la prima prezentare de la Chișinău a proiectului ”La PLIC”, despre libertatea de exprimare și aspectele specifice în exercitarea acestui drept la moldoveni.

Chișinău | 21.12.2009

Reportaj realizat de Gheorghiţă Vasluian

Serviciul mii stihia

Gheorghe Rojnoveanu practică chirurgia de 26 ani. A început prin a activa ca infirmier în sala de operaţie şi a avansat până la gradul de profesor universitar, doctor habilitat în chirurgie la Catedra nr. I „N. Anestiadi” a USMF „N. Testimiţeanu”. După absolvirea  Institului de Medicină din Chişinău, aşa se numea în 1984, a fost repartizat în calitate de chirurg profilul genral la Spitalul Raional Comrat. A urmat secundariatul clinic, iar apoi doctoratul în chirurgie (1990-1993), după finisarea căruia s-a stabilit definitiv la actedră unde a fost angajat ca asistent, a avansat la gradul de conferenţair şi acum e profesor.

Activează ca medic chirurg în secţia de Traumatism asociat a Centrului Naţional Ştiinţifico-Parctic de Medicină de Urgenţă.  S-a dedicat în totalitate profesiei de chirurg şi afirmă că se simte fericit oricât de puţin timp nu ar avea pentru el şi familie pentru că serviciul îi este stihia.

Când a-ţi primit titlul de doctor în chirurgie?

În 1996, când am susţinut teza de doctor la tema „Rezultatele la distanţă ale tratamentului chirurgical al ucelrului gastroduadenal hemoragic”. După 12 ani de muncă am mai elaborat o lucrare „Traumatismele abdominale în cadrul politraumatismelor. Particularităţi etiopatogenetice, algoritm de diagnostic şi managment medico-chirurgical” care mi-a permis să obţin titul de doctor habilitat în chirurgie.

Vă mai amintiţi de prima experienţă în calitate de chirurg?

Practica medicală am începuto chiar de la anul doi de facultate. Prima pacientă a fost o bătrânică cu diabet, s-a adresat cu  un abces fesier. M-am apropiat de regretatul doctor Nicolae Făgurel şi l-am rugat să îmi permită să fac incizia. Dumnealui în timp ce vorbea cu pacienta îmi desena cu cu verde de briliant pe fesă unde trebuia să fie făcută incizia. Evident el purta răspundere şi pentru pacient şi pentru mine. Asta a fost prima experienţă în care eu am simţit că fac ceva ca medic chirurg. Desigur, cred că m-a marcat întro anumită măsură, pentru că la anul cinci când domnul Făgurel ne-a întrebat ce dorim să devenim după finisarea studiilor, eu am răspuns că vreau să fiu chirurg. Dânsul era ca un părinte  şi ma întrebat Ghorghe da ţie îţi trebuie. Iată eu sunt chirurg, mă întorc obosit, stors din gardă, dar colegul meu care e dermatovenerolog e proaspăt, roz, îşi plimbă câinele. Făte dermatovenerolog. Însă eu am hotărât să mă fac doar chirurg.

Mai aveţi timp pentru viaţa de familie?

Mi-a zâmbit şi după o scurtă pauză îmi spune:

Soţia mea este muziolog, doctor în studiile artelor  şi conferenţiar  la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice. Când m-am căsăstorit cu Angelica deja practicam chirurgia de 6 ani, soţia mea a acceptat lucrurile aşa cum sunt, mai raţionale, mai cu puţin timp pentru familie şi dragoste.

Mă simt fericit orcât de puţin timp nu aş avea pentru mine şi familie, pentru că serviciul mii stihia, aici mă simt în apele mele.

Ce vise îi fac din ochi chirurgului Rojnoveanu?

Visele inevitabile o să mai apară, căci pofta vine mâncând, dar astăzi îmi doresc să finisez o monografie despre poliotraumatisme care să fie un sumara ceea ce se face în acest domeniu peste tot în lume, dar vom include aici şi artificiile noastre, vreau să fie un vadimecum pentru toţi studenţii şi profesioniştii care vin după noi şi mai am trei doctorcanţi care aş vrea să finiseze cu bine tezele.

Vă urez succes! Şi ne vedem mâine la 9:00 în sala de operaţie.

Din sala de operaţie

Sala de operaţie este curată ca o dimineaţă de primăvară şi miroase a dezinfectant. A început procesul operator. Pacientul era deja sedat când am intrat, de obicei, cu o jumătate de oră înainte de operaţie, se administrează o preanestezie care să asigure confortul necesar celui operat, apoi, cand începe operaţia propriuzisă, se face anstezia gnerală.

E un bărbat de vreo 40 de ani, puţin cărunt, arată foarte palid şi lipsit de viaţă, are ulcer. Poate acasă îl aşteaptă copii şi soţia sau poate sunt undeva pe aici în spital şi se roagă ca totul să fie bine. În blocul operator nu au acces decât medicii şi asistentele, iar astăzi şi eu.

În costume chirurgicale sterile, cu papuci albaştri de plastic în picioare, cu bonete şi măşti verziu la gură, asemeni culorii veţii, intră medicii cirurgi, cu ei şi distinsul profesor Ghoerge Rojnoveanu. Vin direct din sala de dezinfectare, ţin mâinele în sus, deschid uşa cu umărul. Asitenta îi îmbracă în halate albastre sterile de unică folosinţă, îi leagă la spate, apoi le oferă alte substanţe dezinfectante pentru aşi steriliza mâinile încă odată înainte de a îmbrăca mănuşele chirurgicale.

La capatul mesei de operaţie, pe o platformă mare, acoperită cu cearşafuri sterile stă  instrumentarul chirurgical. Asistenta scoate din cutii metalice foarfeci, pense, bisturie, cleme, oglinzi chirurgicale le aşează cu grijă, pe categorii şi măsuri. Pregăteşte până şi acele de cusut, în care bagă o aţă specială, albastră, ca nylonul de pescuit. Ordinea e totul, nu trebuie să piardă nici o secundă, atunci cand medicul are nevoie de ceva. Mi-a spus de doua ori, înca de când am intrat în sala de operaţie, să nu ating nimic altfel operaţia e compromisă. M-am îmbrăcat cu un costum alb sterilizat cam larg, nu erau mărimi mici, port masca şi bonetă, dar nu am manuşi, pentru a putea mânui aparatul de fotagrafiat şi camera de filamt. Mi-e şi frică să păşesc, nu vreau să compromit operaţia.

La capul mesei, lângă monitoare, o alta asistentă pregateşte seringi mari, pe care le umple cu diferite substanţe din fiole, apoi le eticheteaza. Pentru situatii critice, se pare… Sala de operaţie este un spaţiu unde medicii duc o bătălie inegală cu moartea, iar graniţa dintre aceasta şi viaţă este invizibilă. Oricand se poate intampla ceva neprevazut, medicii ştiu cel mai bine că fiecare secundă poate fi decisivă pentru viaţa unui om.

Pacientul este fixat bine pe masa de operaţie, corpul îi este acoperit cu cerşafuri sterile, doar abdomenul este neacoperit. Medcicii fără a pierde timpul, îşi ocupă poziţiile, pregătesc câmpul operator – dezinfectează abdomenul pacientului cu o substanţă maronie.

În sala de operaţie nu se aude decât indicaţii scurte, zornăit de instrumentar şi piuiturile aparatelor. “Bisturiul”, cu o voce calmă ca de obicei, dar hotărât se adresează asistentei doctorul Rojnoveanu. Tresar, nu mi-e frică de sânge, dar mă tem pentru viaţa lui, mă gândesc dacă ar fi fost tatăl meu, nici nu reuşesc să declanşez butonul recc. Tăişul străpunge piele palidă a abdomenului bărbatului.  “Cauter!” Un aparat electric tubular, cu o lamela subţire în vârf, intră în carne strat dupa strat. Mişcările sunt precise, incizia e perfectă. Caldura degajată cauterizează instantaneu tăietura, nu curge nici un strop de sânge. După ce au făcut incizia, chirigul cere “departatorul!”, un dispozitiv metalic îl introduce în tăietură pentru a lărgi incizia.

În jurul inciziei se îngrămădesc din ce în ce mai multe instrumente, foarfecii-pensă, oglinzi chirurgicale care lărgesc câmpul vizual al medicilor pentru a face operaţia cu cea mai mare precizie. Căci de intervenţia lor depinde dacă pacientul pleacă sănătos acasă la soţie şi copii sau nu se mai ridică de pe masa de operaţie niciodată. Din când o asistentă injectează pacientului nişte perfuzii, anestezista examinează atent liniile roşii şi verzi,

Au trecut deja două ore de când a început operaţia. Medicii nu mai vorbesc, se aud doar instrumentele. Maşinăriele din jur scoate tot felul de sunete, mă uit atent la ecranul uneia dintre ele indică cifra 66, nu prea înţeleg ce semnificaţie are, asistenta, de asemenea, le urmăreşte cu atenţie şi nu pare alertată, deci e bine. După mai bine de cinci ore de muncă asiduă, stres şi emoţii ace incovoiate, cu fire gata pregatite, apar din mana asistentei instrumentare, medicii suturează incizia dar nu înainte de a introduce un tub subţire este introdus sub piele pană în stomacul pacientului pentru a drena lichidul acumulat.  Abdomenul pacientului este dezinfectat din nou, apoi i se aplică un pansament gros în mai multe straturi pe care asistenta lipeşte câteva benzi de leuoplast.

Pe faţa medicilor poţi citi cât de obosiţi sunt dar şi fericiţi că au mai salvat o viaţă.

]]> http://my1id.wordpress.com/2011/01/10/in-sala-de-operatie-alaturi-de-chirurgul-gheorghe-rojnoveanu/feed/ 0 my1id