De când m-am tot implicat în proiecte de motivare a femeilor să participe la procesul de luare a deciziilor am constatat că ele se implică mai greu în campanii de advocacy şi în general îşi exprimă cu reticență propria opinie, sau nu o exprimă deloc mai ales dacă aceasta vine în contradicție cu opinia grupului.
Astăzi lecturând o lucrare a psihologului clinician Marie Haddou am găsit o ipoteză draguță ce explică acest fenomen. Citez: ”În ciuda evoluției a statutului lor, multe femei sunt încă educate prin raportarea la o imagine ”feministă”: să fie în slujba celorlalți, să nu aibă opinie proprie, să-şi ascundă sentimentele, să lase luarea deciziilor pe seama celuilalt, să cocoloşească pe toată lumea, mai puţin pe ea. Când are loc o discuţie, de multe ori femeile cred că nu trebuie să intervină sau să-i întrerupă pe ceilalţi. Deseori ele încearcă să obţină un consens sau, dacă îşi spun cumva părerea, aceasta va fi evident părerea grupului, şi nu pentru că sunt de acord cu ea, ci pentru că este lipsit de ”feminitate” să intri în vorbă sau să exprimi o opinie divergentă. educate să pună pe prim plan familia şi prietenii, multe femei îşi neagă sitematic nevoile şi dorinţele.
În ciuda unor progrese sociale semnificative, stereotipurile sunt foarte rezistente. O soţie ”ideală” este sinonimă cu devotamentul şi generozitatea. În acelaşi mod, o mamă ”ideală” va uita de ea în beneficiul copiilor şi a soţului. În sfârșit, feminitatea ”ideală” presupune întotdeauna aprobare, docilitate sau chiar supunere. Până şi în marile instituţii şi universităţi, acolo unde unele femei se pregătesc pentru exercitarea puterii, mai funcţionează încă, subtil întreţinută, o anumită dorinţă de a se conforma modelelor trecutului. Nu este, evident, nimic rău în faptul când femeile joacă uneori, în familie sau la serviciu, rolul unui suporter de echipă, însă când această tendinţă ajunge să fie un permanent sacrificiu sau să acapareze toate forţele existenţei, se instalează pe termen lung frustrarea şi suferinţa.” Deşi nu suntem scutiţi nici unul dintre noi de frustrare şi perturbarea confortului psihic a unui NU refulat.
Îmi mai amintesc că o bună prietenă şi colegă de organizație afirma că nu-i place să iasă la proteste şi se simte inconfortabil. Dacă mă analizez bine, regăsesc aceste sentimente şi la mine. Poate e cazul să meditez la ipoteza înaintată de Haddou?
